OCA s. f. (Mold., ȚR, Ban.) Veche unitate de măsură a capacității și greutății. A: Să nu mai ie pârcălabii tidve și oce de vin și de horilcă. NECULCE. Povestea de un călugăru ce au mîncat 10 ocă de carne. PATERIC 1725. B: Acum vinul să vinde ocaoa 5 bani sau Zece. ÎNVĂȚĂȚURI, 1642; cf. LEX. 1683, 35^r. C: Oka. Libra. AC, 357. Forme gramaticale: pl. ocă (PATERIC 1725), oce (NECULCE). Variante: ocă (NECULCE). Etimologie: tc. okka.