OCNIȚĂ, ocnițe, s. f. 1. (Popular) Adîncitură într-o sobă de zid, în cuptorul sau în pereții caselor țărănești, în care se păstrează diferite obiecte; firidă, nișă. Iaca, laptele l-am pus în pahar, în ocnița sobei, să steie călduț. SADOVEANU, P. S. 183. Noi scoteam mițele de prin ocnițe și cotruțe și le flocăiam și le șmotream dinaintea lui, de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. ♦ Firidă mică făcută în partea exterioară a zidului unei clădiri, al unei biserici etc., pentru a constitui un element decorativ. 2. Groapă adîncă; hrubă. Stoicea dădu fuga la adăpost într-o ocniță ivită sub deal. GALACTION, O. I 49. Pogorîră întîi pe moartă pe un grătar în acea ocniță foarte adîncă, care erea întocmai ca o ocnă. GORJAN, H. II 49. 3. Spațiu liber, loc gol care se lasă din loc în loc într-o șură etc. pentru a ușura pătrunderea aerului (ca să se usuce plantele). Dacă ovăzul e făcut snopi, se alcătuiește tot în șură cu ocniță. PAMFILE, A. R. 147. Păpușoii....se cosesc după culegere, iar ca să se usuce, se pun pe ocnițe. id. ib. 225.- Pl. și: ocniți (GORJAN, H. IV 111, ȘEZ. XVIII 202).