PARAGINĂ, paragini, s. f. 1. Loc părăsit, lăsat necultivat, teren acoperit de buruieni; pîrloagă, moină. Și cîmpul e deșert. Un zid neterminat, Paragină, miros de cucută. BENIUC, v. 108. Era atîta pămînt încît era mai multă paragină decît arătură. SADOVEANU, E. 27. ◊ Fig. Cărările lumii se ridică spre creștete, Se desfac din paragini deșteptate popoare. DEȘLIU, G. 54. ◊ (Adjectival) Într-o vie paragină își făcuse culcușul o vulpe. ISPIRESCU, la TDRG. Se întoarce în curte, o curte paragină de mahala, și aprinde un chibrit, CARAGIALE, O. II 87. ♦ Ruină, dărăpănătură. Întinde pe creneluri, pe ziduri și pe porți, Din mușchiul de paragini o fină țesătură. MACEDONSKI, O. I 24. 2. Stare de părăsire, de neîngrijire a unui teren sau a unei clădiri. Hotărîrea [lui Tudor] era să clădească iar casa risipită și să ridice din paragină livada lui Ionașcu. SADOVEANU, O. VII 103. – Pl. și: părăgini (VLAHUȚĂ, la TDRG). – Variantă: păragină (ODOBESCU, S. III 322) s. f.