PATETIC (< fr. pathétique ; lat. patheticus < gr. pathetikos, care emoționează) Calitate a discursului, care constă în folosirea pasiunilor oratorice cu scopul de a impresiona auditoriul. Pateticul, prin care sînt stîrnite în sufletul auditoriului felurite sentimente în favoarea tezei oratorului, formează prima parte a perorației (v.). Ex. „Și acum, domnilor, las dreptul de o parte și mă voi adresa numai la inima dumneavoastră. O! nu drămuiți brazda de pămînt trebuitoare hranei țăranilor! Gîndiți la durerile, la patimile, la lipsurile trecutului! Gîndiți la originea averilor dumneavoastră, gîndiți că cea mai mare parte din ele o datorați muncii și sudorilor lor! Închipuiți-vă că părinții lor s-au luptat alăturea cu părinții noștri pentru salvarea țării...” (M. KOGĂLNICEANU, În chestiunea legii rurale) Pateticul oratoric poate fi direct și indirect ; direct, cînd oratorul, însuflețindu-se mai întîi pe sine însuși, se străduiește a comunica și altora aceleași pasiuni; indirect, cînd oratorul caută să înfățișeze în așa fel faptele, încit auditoriul să se însuflețească de la sine. Un exemplu de patetic indirect este acela folosit de Antoniu, care, vrînd să ațîțe pe romani, spre a răzbuna moartea lui Cezar, le citește testamentul acestuia în care se vede marea lui iubire pentru popor. În orice discurs, pateticul direct precede pe cel indirect, oratorul ținînd însă seama dacă obiectul discursului său implică pateticul, căci în caz contrar tonul devine declamator. Nesupus unor reguli constante, pateticului i se impun, totuși, anumite cerințe: evitarea stăruinței îndelungi asupra unei emoții, pentru a nu obosi astfel auditoriul, a întreruperii brusce sau a trecerii prea repede peste acesta. Datorită influenței pe care a exercitat-o retorica în antichitate asupra mai tuturor genurilor, pateticul aparține nu numai oratoriei, ci și epopeii, tragediei etc.