Definiția cu ID-ul 929546:
Dicționare specializate
Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.
PERIOADĂ s. f. (cf. fr. période, lat. periodus, ngr. periodos „circuit”, „înconjur” < peri „împrejur” + hodos „cale”): 1. interval de timp în jurul căruia se desfășoară diferite fenomene; fază, epocă. Termen folosit în sintagmele p. de trecere de la latină la română și p. de formare a limbii române. 2. frază amplă, specifică stilului individual, cu caracter unitar și armonios (datorat în special modului de organizare internă, simetriei membrelor din structura sa), care exprimă o gândire complexă și nuanțată, prin propoziții care tind să se întâlnească și care antrenează gândirea și simțirea ascultătorului sau a cititorului, dând exprimării măreție și solemnitate. Se caracterizează printr-o intonație deosebită, prin ramificare, prin topica inversă a propozițiilor (de obicei subordonatele precedă regenta) și prin existența a două părți distincte în structura sa, intersectate de un punct denumit secțiune: protaza, alcătuită din propoziții care creează prin conținutul lor un interes crescând, amplificat, o stare de concentrare, de așteptare, de tensiune progresivă, și care sunt așezate la începutul p., și apodoza, alcătuită din propoziții care aduc prin conținutul lor rezolvarea, împlinirea, afirmarea plenară a unei constatări cu forță de argument, considerată de vorbitor sau de scriitor ca foarte importantă, și care sunt așezate la sfârșitul p. P. este întâlnită mai ales în proză (în literatura română, mai ales Al. Russo, Al. Odobescu, B. Șt. Delavrancea, N. Iorga, V. Pârvan și C. Hogaș au ilustrat-o cu succes): „Apoi când soarele își grămădește focurile în vii, când ogoarele și fânețurile, cetinele coastelor împădurite și crucea de alamă a unei umile chinovii scânteiază, și când zarea se tulbură și împrăștie pe munți vălu-i de aburi, / / te crezi ca-ntr-un vis al închipuirii, în care dormind ușor, sufletul singur parcă se bucură și se lasă dus ca de o leneșă voluptate” (Al. Russo); „Chiar de pe când cei dintâi erudiți ai Renașterii au început a se ocupa, în mod cam comun, cu cercetări arheologice, adică s-au cercat să extragă din studiul autorilor clasici și al rămășițelor plastice noțiuni, când asupra stării sociale, când asupra belelor-arte ale popoarelor vechi, / / de atunci însă s-a simțit că există o diferență destul de bine însemnată între aceste două cercuri de activitate, cu toate că materialul care servă la ambele este mai totdeauna comun” (Al. Odobescu); „În țara unde chiparoșii stau de pază la capetele celor întru vecinică pace adormiți, unde măslinii cu frunzele lor argintii îmbracă munții ce se oglindesc în marea nemărginită, unde bolta cerului se înalță până la infinit, iar lumina soarelui pătrunde toate, dându-le lumină din lumină – acolo omul are sufletul mai simplu și mai clar, seninul cerului și al mării îl înseninează și pe el și gândul iubitor de lumină se avântă în visare spre înălțimile albastre cu Platon, ori pe mările de smarald și safir cu Homer” (Vasile Pârvan).