persecuție, persecuții s. f. Urmărire nedreaptă și perseverentă a cuiva, cu intenția de a-i provoca un rău; prigoană, prigonire. ♦ (Cu sens atenuat) Persecutare. ♦ Persecuții religioase = persecuții îndreptate împotriva creștinilor sub împărații romani (sec. 1-4 d. Hr.), în care și-au sacrificat viața ca martiri și mucenici nenumărați creștini de toate categoriile, de la apostoli, episcopi sau sclavi până la comandanți de oști și împărătese. Sunt în număr de zece, sub următorii împărați: Nero (54-68), Dimițian (81-96), Traian (98-117), Marc Aureliu (161-180), Septimiu Sever (193-211), Maximin Tracul (235-238), Deciu Traian (249-251), Valerian (253-260), Aurelian (270-275), Dioclețian (284-305) și coregenții și succesorii săi (284-312 d. Hr.). – Din fr. persécution.