PICUȘ, picușuri, s. n. I. Diminutiv al lui pic². 1. v. pic (1). Amîndoi se opriră și-și aplecară urechea ca să audă picușurile abia deslușite ale dezghețului. SADOVEANU, P. M. 153. Cioara se repede la un iaz, ia cu clonțul apă și picură în gura lui Tei-Legănat cîteva picușuri. ȘEZ. II 205. ♦ (Familiar) Băutură (alcoolică). Să curgă picușul pentru măria-sa și luptătorii măriei-sale, care toți se află acum în loc de verdeață și tihnă. SADOVEANU, N. P. 10. 2. Masă lichidă sau solidificată formată din picurarea unui lichid sau din curgerea picătură cu picătură a unei materii topite. Degetele, ca fusele, așezară capătul de lumînare într-un picuș de ceară. SADOVEANU, P. 101. II. Cîștig neașteptat, de obicei nelegal sau nepermis.