PIEPTAR, pieptare, s. n. 1. Cojocel scurt din blană de miel, fără mîneci, încheiat în față sau pe un umăr, pe care-l poartă mai ales țăranii și țărancele; bundiță. Azvîrli de pe sine un colț al cojocului. I se zări cămașa la subțioară, cîtă se vedea din pieptarul de miel. DUMITRIU, N. 24. Toader scutură din cap, își netezește părul de pe frunte, ridică din umeri și își potrivește pieptarul pe trup. SLAVICI, N. I 81. Ș-a mea drăguță vine Cu laibăr și cu pieptar, Cu pieptar cu buzunar. JARNÍK-BÎRSEANU, 426. ♦ Vestă. Un pieptar negru-corb era sfîșiat în dreptul sînilor de o broderie roșie ca sîngele. GALACTION, O. I 176. Uită-te ce frumoasă rochie neagră! o să-mi fac un pieptar mie, și femeii o cațaveică. NEGRUZZI, S. I 32. 2. Platoșă de metal sau de piele, cămașă de zale pe care o purtau oștenii medievali spre a-și apăra pieptul. Ies fulgere din suliți, dar sulițele mor Zdrobite de pieptarul puternicelor zale. COȘBUC, P. I 158. Vulcan, făurarul zeilor, îl dărui cu un toroipan și cu o platoșă sau pieptar de fer nerăzbătut. ISPIRESCU, U. 46. Corpul arcașilor trece Toți cu pieptare de bou. NEGRUZZI, S. II 78. 3. Curea lată la hamuri, care trece pe sub pieptul calului; pieptul hamului. 4. Piept (4) de cămașă, scrobit, care se pune peste cămașa obișnuită. Pieptar de pichet pentru frac.