PISC, piscuri, s. n. 1. Vîrf stîncos ascuțit (de obicei fără vegetație) al unui munte. Pîcla se lăsă pe poalele Ceahlăului și piscul rămase în lumină nins, dincolo de lume și singur. SADOVEANU, F. J. 366. Din văile umbroase ale munților Tazlăului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumină, negurile albe se înălțau spre văzduhuri. HOGAȘ, M. N. 151. Un vultur s-agață mîndru de un pisc cu fruntea ninsă. EMINESCU, O. IV 119. ◊ Fig. Cînd atîția oameni care erau socotiți piscuri ale timpului nostru se macină și se năruie, ce uimitor e ca un om simplu, necunoscut, să rămînă un om întreg, adevărat. BOGZA, A. Î. 654. ♦ Culme. Veni și sultan Murad cu toate oștile lui și ocoli pre Iancu-vodă în mijlocul cîmpilor Rigăi, într-un pisc de deal. BĂLCESCU, O. I 48. 2. Capătul dinainte, ascuțit și încovoiat în sus, al unei luntri; bot (2). Bătrîna se uita lung pe mare să vadă felinarul de la piscul luntrii lui Spirea. CONTEMPORANUL, VII 22. Caicul lovea, În pisc îl izbea Și-n două-l făcea. TEODORESCU, P. P. 651. 3. (Munt., Mold.) Vîrful de la inima carului, de care se fixează proțapul. Osia, piscul, scaunul [carului]. se fac din lemn de frasin. I. IONESCU, M. 709.