plai, plaiuri, s.n. – Drum de munte, potecă: „Cărarea în pădure, pe care se poate merge și cu carul” (Giulești); „cărare pe munte, pe care se poate merge numai cu piciorul sau cu calul” (Vadu Izei); „să zâce la munte plaiu muntelui, pă unde umblă vitele cu pt’icioarele” (Iapa); „cărare la munte” (Oncești); „o cărare care duce la munte să nume plai” (ALRRM, 1973: 673). ♦ (top.) Plăiuț, succesiune de dealuri situate între Vaser-Iza-Rona și Valea Spinului, în depresiunea Maramureșului; Plăiuț, vf. (727 m) (Posea, 1980:31); Plăiuț, localitate în Maramureșul din dreapta Tisei. – Et. nec. (DEX); din lat. *plagius (< plaga) (CDDE, Philippide, Pascu, Graur, cf. DER; DLRM); din sl. plai (MDA); cuv. autohton (Philippide). Cuv. rom. > magh. pláj (Bakos, 1982), ucr. plaj (Miklosich, Candrea, cf. DER).