PLEBEU, plebei, s. m. (La romani) Persoană care făcea parte din plebe; (azi livresc) persoană din păturile de jos ale societății împărțite în clase. Esteți ai veacului XIX negau posibilitatea unei literaturi care să se ocupe de plebei: țărani și muncitori. SADOVEANU, E. 193. Costea dădu din umeri, cu ostilitate de plebeu pentru toată umanitatea din clasa întîi. C. PETRESCU, C. V. 117. Ca un furnicar cu ațe nenumărate, plebeii mișunau de pretutindeni. ANGHEL-IOSIF, C. L. 6. ♦ (Adjectival, uneori peiorativ) De rînd, lipsit de distincție. Om vulgar în toată puterea cuvîntului, plebeu, pretențios și egoist. D. ZAMFIRESCU, la CADE. (Fig.) Nu sînt decît flori plebee, cum le zic eu. NEGRUZZI, S. I 96.