PLECARE², plecări, s. f. Acțiunea de a (se) pleca ² și rezultatul ei. 1. (Rar) Supunere, respect, ascultare, smerenie. Unde [este] dreapta pregătire și plecarea inimii? GALACTION. I 170. 2. (Învechit) înclinare, predispoziție; imbold, impuls. În plecările și chiar în exteriorul lui... se resfrînse tiparul părinților. HASDEU, I. V. 6. O puternică plecare... mă îndeamnă să cînt. NEGRUZZI, S. II 12. ◊ Expr. (Învechit) A fi (sau a veni) în plecare să... = a fi gata de..., a fi dispus să... Măndica era în plecare să se deie în dragoste cu pușchiu cel de Pepelea. ALECSANDRI, T. 826. De mînie... au venit în plecare de a-i omorî pe toți. DRĂGHICI, R. 261. ♦ (Neobișnuit) Gînd ascuns, intenție. El adăuga, spre a pipăi și mai bine plecările deputaților împăratului, «că speră că nu i se vor cere înapoi cetățile Ardealului». BĂLCESCU, O. II 276.