PLECAT², -Ă, plecați, -te, adj. 1. Îndreptat în jos, aplecat. Ion umbla cu capul gol în ploaie, cu fruntea plecată, pe gînduri. DUMITRIU, N. 156. Fetele jucau ușurel, fără să zîmbească, cu genele plecate. SADOVEANU, O. I 73. Se întoarse printre spinii șesului, cu capul plecat, retezînd din mers, cu nuiaua, vîrful fraged al ierburilor. C. PETRESCU, S. 38. ♦ Înclinat, îndoit, încovoiat. Sub arțar, plecat moșneagul Șade cu luleaua-n gură. IOSIF, V. 46. Vino-n codru, la izvorul Care tremură pe prund. Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. EMINESCU, O. I 75. La Focșani între hotară, Este-un bordei cam plecat, De copaci încungiurat. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Rar) Salcie plecată = salcie pletoasă, v. salcie. Singur vîntul colo, iată, Adormise la răcoare Sub o salcie plecată. COȘBUC, P. I 223. 2. Supus, ascultător, umil, respectuos, smerit. Multe rînduri de oameni s-au mai părîndat... domni mari și slugi plecate, frumoși și urîți. RETEGANUL, P. IV 61. Slugi plecate... se-nchin, te lingușesc. ALECSANDRI, T. 414. ◊ (Învechit, în formule de politețe sau de salut, de la inferior la superior) Cu credință nestrămutată rămîi de veci plecat rob, Luca Arbore. DELAVRANCEA, O. II 140. 3. (Învechit) Înclinat (cu voia, cu inima) spre cineva. [Bathori] era firește mai plecat către nobili. BĂLCESCU, O. II 103.