PLEOȘTIT, -Ă, pleoștiți, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale corpului) Care și-a pierdut forma sau poziția normală, care atîrnă fără vlagă, bleg, aplecat în jos. Din cocîrjat cum era, se aplecase și mai mult; avea umerii pleoștiți, mîinile lipsite de vlagă. MIHALE, O. 526. Avea urechile pleoștite și un mic smoc de barbă. CĂLINESCU, E. O. I 19. Negoiță apuca de urechile pleoștite și trăgea din răsputeri. GALACTION, O. I 295. 2. (Mai ales despre pălării) Lăsat în jos, deformat, lăbărțat, turtit. Și moșneagul rămase așa... cu pălăria pleoștită trasă pînă peste urechi. SADOVEANU, O. III 571. Cînd îl vedea trist și umil, cu șapca pleoștită și cravata strîmbă, îi venea să țipe, să-l zgîlțîie și să-l zgîrie. BART, E. 240. Sub pălăria lui de paie, cu borduri largi și pleoștite... vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar. VLAHUȚĂ, O. A. 368. ◊ (Prin analogie, despre acoperișul caselor sau despre clădiri) O biserică de lemn, văruită pe din afară, pleoștită, joasă și cu ochiuri mici de fereastră. CĂLINESCU, E. 31. Casa văduvei vine chiar peste drum de bisericuța bătrînă, pleoștită și dărăpănată. REBREANU, I. 11. Într-un fund de mahala văd o cocioabă veche, pleoștită, îngropată în pămînt pînă la ferești. VLAHUȚĂ, O. A. II 92. 3. Fig. (Despre persoane) Deprimat, abătut, descurajat. Florica... stătea tot așa de pleoștită ca și dînsul. REBREANU, I. 25. Ion fugi pleoștit ca cînele cărui, în loc de-un os, i se aruncă o piatră. GALAN, N. II 215.