PLÎNGE, plîng, vb. III. 1. Intranz. A vărsa lacrimi (de durere, mai rar de emoție, de bucurie). Copiii speriați din somn se țineau de fustele mamelor și plîngeau. VLAHUȚĂ, O. A. II 53. Smărăndița a mîncat papara și pe urmă ședea cu mînile la ochi și plîngea ca o mireasă, de sărea cămeșa de pe dînsa. CREANGĂ, A. 4. Și nime-n urma mea Nu-mi plîngă la creștet, Doar toamna glas să dea Frunzișului veșted. EMINESCU, O. I 216. ◊ Fig. Vîntul plîngea prin porumb și tot lanul plîngea cu el. SANDU-ALDEA, U. P. 140. Și clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 153. De-a pururea aproape vei fi de sînul meu... Mereu va plînge apa, noi vom dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ◊ Tranz. Parcă... Își plînsese toate lacrimile și acum privea moale, buimacă. CAMIL PETRESCU, O. II 476. (Cu complement intern) Și mai greu ofta, Plînset Că plîngea, Vaiet Că-mi scotea. TEODORESCU, P. P. 466. 2. Tranz. A jeli o persoană moartă, un. lucru pierdut, o situație dureroasă, vărsînd lacrimi, tînguindu-se. Copilă dragă, nu-l mai plînge... Pe-o piatră capul el și-a pus Și pe vecie doarme dus. MACEDONSKI, O. I 156. Rămasă singură, plîngea cu lăcrîmi de văduvie singurătatea ei. EMINESCU, N. 3. Boierul plînge timpul cînd țara-a lui era, O vacă ce cu lapte pe el îndestula. BOLINTINEANU, O. 142. Oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Expr. A-și plînge păcatele = a ispăși o vină. Cum îți plîngi păcatele, Că n-ai ținut vorbele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260. 4. Tranz. A compătimi pe cineva din toată inima, a avea milă de cineva. Plîngeam pe acea nenorocită femeie silită a bea un nou pahar de durere! NEGRUZZI, S. I 49. ◊ (Intranz., în expr.) A-i plînge (cuiva) de milă = a deplînge (pe cineva) din toată inima, a-i părea foarte rău de nenorocirea altuia. Baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie, de-ți venea să-i plîngi de milă! CREANGĂ, O. A. 162. Că de sus de pe movilă De-oi zvîrli ghioaga cea mare, Zău, ți-oi plînge chiar de milă, Măi tătare, măi tătare!... ALECSANDRI, O. 70. 5. Refl. A se văita, a se tîngui. Trăiesc acei ce vreau să lupte, Iar cei fricoși se plîng și mor. COȘBUC, P. I 194. De asta te plîngi, stăpîne? – D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Alții în visuri de înălțare Se plîng deoparte cu ah și vah! Că mereu sufăr de-o boală mare. ALECSANDRI, T. I 377. 6. Refl. A-și arăta nemulțumirea, a reclama. Păgubașul s-a plîns la miliție.