PLÎNSOARE, plînsori, s. f. (Învechit și popular) 1. Plîns. Plînsori sfîșietoare împinse de blestem Se urmăresc prin boite. EMINESCU, O. I 94. Așa-mi vine uneori, Să mă sui la munți cu flori, Să mă jeluiesc la nori, Să-mi mai treacă de plînsori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201. ♦ (Concretizat) Lacrimi. Iar cu mîna dreaptă apucînd de colț Mîneca ei stîngă, își ștergea plînsoarea. COȘBUC, P. I 250. Din ochi îi picura izvor de plînsoare, și la tot ceasul... glasul lui duios răsuna prin codri. ODOBESCU, S. III 207. Se aude mare jale, Că mi-l plîng surorile Cu toate plînsorile De-neacă inimile. TEODORESCU, P. P. 206. 2. (Neobișnuit) Cerere, jalbă. V. plîngere. Rareori supușii țării înălțat-au ruga lor Fără să-mi aplec urechea glasului, plînsorilor. EFTIMIU, Î. 10. 3. (Mai ales la pl.) Nume dat în popor unor boli (de copii) care provoacă mai ales insomnii și plînset necontenit. Alți șase prunci, pe care i-a dăruit lumii fata lui Manole, unii s-au prăpădit de pojar, alții de bube, alții de plînsori, alții de fiertură de căciulii de mac. SADOVEANU, M. C. 8. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea... ba că-i e făcut de plînsori și tot îmbla din babă în babă. CREANGĂ, P. 111.