POMENIRE, (2) pomeniri, s. f. 1. Faptul de a pomeni de cineva sau de ceva (v. menționare); aducere-aminte, amintire. În frunte avea un semn de arsură, o zburătură de glonț, fioroasă pomenire din ziua atacului de la Grivița. MIRONESCU, S. A. 24. Batjocorește fără rușine cinstita pomenire a părinților mei. CARAGIALE, O. III 90. Călugărenii încă păstrează pomenirea Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea. ALEXANDRESCU, M. 31. ◊ (Poetic) Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăiește-n pomenirea Poveștilor cu dulce rost. COȘBUC, P. I 125. ◊ (În construcție cu verbul «a rămîne», precedat de prep. «de») Așa minune ș-așa pedeapsă are să rămîie de pomenire! strigă ea. SADOVEANU, O. VIII 119. Trăiră și împărățiră în fericire, de le rămase numele de pomenire în vecii vecilor. ISPIRESCU, L. 217. 2. Milostenie, binefacere, pomană. A închinat toată averea sa mănăstirii Neamțului și el s-a călugărit... făcînd multe pomeniri, cît a fost în viață. CREANGĂ, A. 21. 3. Ceremonie în cadrul căreia se comemorează o persoană sau un eveniment din trecut. În ianuarie 1910 a avut loc la Humulești pomenirea de douăzeci de ani de la moartea lui Creangă. SADOVEANU, B. 95. ♦ Slujbă sau rugăciune pentru credincioșii în viață și mai ales pentru morți. Uneori, de rusalii și-n sîmbăta de pomenire a morților, urca pe deal, la nucii și vișinii cimitirului. CAMILAR, N. I 109. Ai săvîrșit de-a bine Sfînta mănăstire, Pentru pomenire? PĂSCULESCU, L. P. 192. Merg cu toți pe cale, Să aleagă-n vale Loc de mănăstire Și de pomenire. ALECSANDRI, P. P. 186. ◊ Vecinică pomenire = cîntare cu care se termină prohodul sau parastasul. După ce au sfîrșit... cantorii bisericești de cîntat vecinica pomenire, stropesc pe mort cu apă sfințită. MARIAN, Î. 260. ◊ Expr. Fericitul întru pomenire = cel pentru care se face slujbă bisericească; (familiar) ins. Acesta-i nefericitul întru pomenire care a dat chioriș peste plumbii lui Alexandru. GANE, N. I 129.