POVAȚĂ, povețe, s. f. Sfat, îndrumare. Spune-mi mie ce te doare Și de ce ești trist la față? Poate eu voi fi în stare Să-ți ajut cu vreo povață. IOSIF, V. 86. Nu te mai întoarce-acasă! Eu pe drum te voi petrece Cu povești și cu povețe. COȘBUC, P. I 164. ♦ (Neobișnuit) Exemplu, model, pildă. Dacă d-sa spune lucruri așa de nelogice... vina e, nu atît a d-sale, cît a esteticei transcendentale care i-a slujit de povață. GHEREA, ST. CR. II 54. – Pl. și: (regional) poveți (ISPIRESCU, L. 13, ALEXANDRESCU, P. 47). – Variantă: (regional) povăț, povățuri (CREANGĂ, O. A. 97), s. n.