POVĂȚUIRE, povățuiri, s. f. Faptul de a povățui; îndrumare, călăuzire; (concretizat) sfat, povață, învățătură. Sub povățuirea unui părinte învățat, deosebitele țări pe unde trecea era ca o carte deschisă dinaintea ochilor săi. NEGRUZZI, S. II 142. Istoria este... testamentul lăsat de către strămoși strănepoților, ca să le slujească de tălmăcire vremii de față și de povățuire vremii viitoare. KOGĂLNICEANU, S. A. 49. Lebăda e omul ce dă povățuire Acelor cari umblă pe cale de pieire. ALEXANDRESCU, P. 83.