POZNAȘ, -Ă, poznași, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care face pozne, spune glume (v. hazliu, glumeț); (despre faptele sau spusele oamenilor) care provoacă hazul. Nu mai vine lupul, moș Nichifor? – Apoi, na; ești de tot poznașă și d-ta; prea des vrei să vie, că doar nu-i de tot copacul cîte un lup. CREANGĂ, P. 121. Dar poznașă mai ești la vorbă! Vorbești numai în tîlcuri, să nu te mai priceapă nimeni. ȘEZ. I 100. ◊ (Adverbial) Pe fața înspăimîntată trecu o lumină de bucurie, pe cînd boierul zîmbea poznaș. SADOVEANU, O. I 288. ◊ (Substantivat) Doamne, mare poznaș îi, cît îi de bătrîn. ALECSANDRI, T. 215. 2. Curios, ciudat. Mult mai bine era de nu vedeam un așa poznaș de tron. ISPIRESCU, U. 94. Purta o cușcă cu iepurași de casă., vînat rar în țară la noi și botezat în codicele civil... cu numele poznaș de lapini ținuți pe lîngă casă. ODOBESCU, S. III 212. ♦ Care produce neplăceri; buclucaș. În ziua aceea eram goniți de o soartă poznașă care avea de gînd să ne prifacă în antropofagi. ALECSANDRI, C. 38.