POZNĂ, pozne, s. f. 1. Faptă sau vorbă care provoacă haz, veselie. V. ghidușie. Să fi văzut cîte pozne și cîte alea toate mai făceaxn noi... ca să ne veselim. STĂNOIU, I. 119. Dumitale-ți place, bade, tot de pozne să te ții! Numai basme-nfricoșate de prin țări și-mpărății Ne spuseși la șezătoare. EFTIMIU, Î. 82. Norocul e cam năzdrăvan, Face multe pozne într-un an. TEODORESCU, P. P. 184. ♦ Ciudățenie, minunăție, curiozitate. Bine, părințele, da pozna asta n-am mai văzut-o niciodată. HOGAȘ, DR. 150. Auzi poznă!.. Cică i-au luat moșiile din vîrfu catargului. ALECSANDRI, T. 138. 2. Întîmplare regretabilă, provocată de nepriceperea sau neîndemînarea cuiva (v. boroboață); faptă necugetată, săvîrșită de cineva care nu-i prevede consecințele. Ai făcut vreo poznă? Ai furat? Ai omorît? Spune degrabă! SADOVEANU, N. F. 106. Pozna cu răsturnarea cafelei și prăpădirea feței de masă fu repede iertată și uitată. REBREANU, R. I 26. Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoți obrazul în lume de rușine, CREANGĂ, A. 51. Deschizi, ori stric ușa?... – Te rog, Leonițule, nu te apuca de pozne. ALECSANDRI, T. I 39. ◊ (Adesea în fraze exclamative) De pădurea cea bătrînă să nu te atingi că-i poznă! CREANGĂ, P. 316. Ce poznă că n-am știut! Plecam drept spre casă, făceam și eu ceva parale. CONTEMPORANUL, VI_I 41.