PRACTICĂ, practici, s. f. 1. Acțiunea de a practica; practicare; p. ext. deprindere, obicei. Se tînguie că s-a realizat prea puțin... că, de pildă, nu s-au schimbat practicile speculei, șperțului. SADOVEANU, E. 20. ◊ Expr. A pune în practică = a aplica. Se plîng unii că regimul constituțional este cauza că nu merg lucrurile; dar principiile constituționale s-au pus oare în practică? BOLINTINEANU, O. 440. 2. Activitate generală a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății; metodă, procedeu aplicat și verificat efectiv. Sindicatele sînt, pentru masele largi muncitorești, școala elementară a. practicii de organizare și educare politică. SCÎNTEIA, 1949, nr. 1320. V. I. Lenin ne învață că practica este criteriul care stabilește adevărul și determină legătura cu obiectul de care omul are nevoie. V. ROM. mai 1953, 199. 3. Exercitare a unei profesiuni, profesare a unei științe, a unei arte etc. Axintie avea practica scrisului, compunerii, căci diacul era chemat adeseori să alcătuiască documente cu o formă literară împodobită și aleasă. IORGA, L. I 132. (Drept de) liberă practică = drept acordat de minister unui doctor în medicină (pe baza diplomei și, în unele cazuri, a unui examen) de a practica în mod legal medicina. 4. Aplicare și verificare pe teren a cunoștințelor teoretice dobîndite într-un domeniu oarecare; stagiul pe care-l face un student sau un elev al unei școli tehnice într-o fabrică, într-o mină, într-o întreprindere, într-un spital etc. Are ocazie să facă și puțină practică, ajutînd inginerului la măsurătoarea de a doua zi. BUJOR, S. 117.