prag n., pl. urĭ (vsl. [bg. sîrb.] pragŭ, rus. poróg. V. zaporojan). Partea de jos a cadruluĭ ușiĭ și care de ordinar e maĭ înaltă de cît pavimentu camereĭ. Loc culminat la un drum: pragu drumuluĭ de la Sărata (Buzăŭ). Fig. Început: a murit în pragu vĭețiĭ. A pune picĭoru’n prag, a nu lăsa să intre, (fig.) a te opune energic. Pragu de sus: partea opusă praguluĭ de jos: s’a lovit cu capu de pragu cel de sus și l-a văzut pe cel de jos (se zice despre un om care se mîndrește prea tare și o pățește).