PRIBEGIE, pribegii, s. f. 1. Rătăcire din loc în loc; vagabondare. Anii pribegiei lui Eminescu n-au fost mulți, dar au fost plini. SADOVEANU, O. VI 471. Poate că-mi era scris în pribegia mea fără de țintă să mă întîlnesc cu felurite dihănii. HOGAȘ, M. N. 95. Tocmai istorisea părinților lui tot ce pățise în pribegia lui. ISPIRESCU, L. 331. ◊ Fig. Se duc vîrtej ca gîndul plecat în pribegie. ALECSANDRI, P. III 288. 2. Părăsirea locului natal, stabilirea între străini; traiul între străini. V. exil, băjenie. Exilat, Bălcescu a urmat din pribegie lupta sa neînduplecată. SADOVEANU, E. 50. După ani de pribegie, Teofil se-ntoarse-n sfîrșit în țară. ANGHEL-IOSIF, C. L. 13. Femeile cîntau patria depărtată și durerea pribegiei. RUSSO, O. 31. Numai biata ciocîrlie, Aia-mi cîntă-n pribegie... Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198.