PROSTIE, (2) prostii, s. f. 1. Starea, felul de a fi al celui lipsit de inteligență sau de învățătură; comportare, exprimare care denotă o astfel de stare. Cu prostia, băiatule, nu te poți înveli, nici îmbrăca, nici sătura. SADOVEANU, M. C. 30. Dănilă se ține cu mîna de inimă, rîzînd de prostia dracului. CREANGĂ, P. 51. 2. (Mai ales la pl., uneori exclamativ) Vorbă, lucru, faptă lipsită de logică, de seriozitate, de importanță; absurditate, inepție, moft, nimic, fleac. Am de lucru... N-am vreme de prostii. REBREANU, I. 102. Astăzi ți-am spus multe prostii și cîteva obrăznicii. IBRĂILEANU, A. 189. Albumul Magdei, plin de toate prostiile, se mai înavuți și cu următoarea. HOGAȘ, M. N. 40. Cine ți-a băgat în cap prostii de astea? VLAHUȚĂ, O. A. III 85.