PROSTĂNAC, -Ă, prostănaci, -e, adj. Prost, mărginit, bleg, nătîng. Numai un hoț prostănac, fără nici un grăuncior de înțelepciune, stăruiește mai mult decît se cuvine într-un loc unde a săvîrșit o faptă. SADOVEANU, O. E. 148. El se făcea că nu înțelege vorbele aruncate în pofida lui; se arăta prostănac. ISPIRESCU, E. 229. Un om cam prostănac se însurase c-o femeie frumoasă și deșteaptă. ȘEZ. V 159. ◊ (Substantivat) Prostănacul de Ungureanu se duce mereu- mereu pe la ea. REBREANU, I. 113. ♦ Care denotă prostie. O frumusețe prostănacă este un farmec mort. DELAVRANCEA, H. T. 49.