PUSTIE, pustii, s. f. 1. Regiune întinsă lipsită de vegetație, de obicei acoperită cu nisip, cu populație rară; ținut sălbatic, neroditor; pustiu. Tatarul, copil al pustiei, avea priviri mai pătrunzătoare. SADOVEANU, O. VII 146. A fost odată într-o pustie mare un pustnic. ISPIRESCU, L. 146. Și azi el se avîntă pe calul său arab Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie, Care sub luna plină lucește argintie. EMINESCU, O. I 97. Fig. Se depărtă iar în pustia lui de gînduri. Totuși păstra o ureche și pentru sfat. SADOVEANU, P. M. 96. ◊ Loc. adv. A pustie = a jale; a moarte. Cîntă cucul de trei zile; Eu gîndeam că-mi cîntă mie, Da el cîntă a pustie După biata ciocîrlie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. ◊ Expr. (În imprecații) Ducă-se pe pustii v. duce² (II 1). 2. (De obicei în forma articulată) Naiba. Pe sulul cel de-napoi O sută de lătunoi, Iară pe cel de-nainte Pustia le ține minte. MARIAN, S. 97. Pe cea verde movilită Se rotește-o păuniță Ș-un păun cu chica scurtă. Ieși, bădiță, de-l ascultă. – Asculta-l-ar pustia, Că mi-a luat soția. ALECSANDRI, P. P. 410. ◊ (În construcție cu verbul «a lăsa») Omenia ți-ai mîncat Și pustiei te-am lăsat. HODOȘ, P. P. 120. Și-mi tot pune înainte. Cîte-n lună, cîte-n soare, Să nu fac însurătoare. Aș lăsa-o la pustia, Dar mi-e frică de stafia Să nu dea cu jărăgai Să rămîi ca un vătrai. TEODORESCU, P. P. 335. ◊ (În construcție cu verbul «a bate», ca formulă de imprecație) Bată-le pustia, domnule, să le bată; parcă te poți feri de ele? HOGAȘ, M. N. 120. De lume am fugit; o știu eu. cît e de dulce ◊ și de amară, bat-o pustia s-o bată! CREANGĂ, P. 314. ◊ Expr. La pustia (sau pustii) = la dracul, la naiba. Căpitane Răducane, Coboară din deal de vale, Că-ți moare murga de foame! – Las’ să moară la pustii, Că mai am eu bidivii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 505.