pînză f., pl. e (d. lat. *pandia, care ar veni d. pándere, a întinde. V. ex-pansiune). Țesătură făcută din fire de in, cînepă, matasă, bumbac (saŭ chear și sîrmă supțire) și întrebuințată la făcut albiturĭ, cearșafurĭ, haĭne de vară, corturĭ, vele ș. a. Țesătura pe care șĭ-o face painjinu ca să prindă muște: pînză de painjin. Gĭulgĭ. Velă, țesătură întinsă pe catarge ca s’o unfle vîntu și să meargă corabia: corabie cu pînze. (V. vapor, probelă). Tabloŭ pictat pe pînză: pînzele unuĭ pictor. Lamă de ferăstrăŭ: pînză de ferăstrăŭ. Ceată armată, detașament (Vechĭ). Fig. Lucru întins ca o pînză, ca o fășie de lumină, o întindere de apă, o mare mulțime de oamenĭ ș. a.: pînză de foc (salvă), pînză de oștĭ. A se întinde pînză, a se întinde ca o pînză, pe o mare întindere și fără întrerupere. Pînă în pînzele albe, pînă unde te va duce furia: a urmări pe cineva pînă în pînzele albe. Ține-te, pînză, să nu te rupĭ (iron.), fă-țĭ curaj și pregătește-te de rezistență. V. pîrlea și teară.