PĂTIMAȘ, -Ă, pătimași, -e, adj. 1. Stăpînit de patimă, rob al unei pasiuni; pasionat. V. pornit. Tu ai, Tudore, suflet prea pătimaș. SADOVEANU, O. VII 65. Cu ridicula-ți simțire tu la poarta ei să degeri? Pătimaș și îndărătnic s-o iubești ca un copil, Cînd ea-i rece și cu toane ca și luna lui april? EMINESCU, O. I 157. Eu văd că e peste putință a organiza cevași și a face cevași. cu atîția oameni pătimași și invidioși. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. ◊ (Adverbial) [Procesul] a sfîrșit printr-o achitare, pătimaș comentată. CAMIL PETRESCU, U. N. 9. ◊ (Substantivat) Din toți muritorii lumii, cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99. 2. Care trădează pasiune. Avea ochi pătimași și plini de foc. SADOVEANU, O. VII 77. Intervenția, și mai cu seamă înfățișarea lui pătimașă, păru tuturor atît de insolentă că provocă indignare. REBREANU, R. II 95. Răsună în văzduh zgomotul puternic al unei pătimașe sărutări. HOGAȘ, M. N. 24. 3. (Astăzi rar) Care suferă de o boală; suferind, bolnav. Era ger; el era cam subțire îmbrăcat și-a tremurat toată noaptea... De-atunci a rămas pătimaș. VLAHUȚĂ, O. A. 101. ◊ (Substantivat) Crezînd că pătimașul e răcit, încălzi cărămizi și i le puse pe coapse. Dar boala nu se ostoia, căci era din lăcomie. STĂNOIU, C. I. 165.