REFUGIÁT, -Ă (< refugia) adj., s. m. și f. Persoană care a fost nevoită să-și părăsească patria din diferite motive. Spre sfârșitul sec. 19, când frontierele naționale au devenit fixe și închise, iar numărul de refugiați a crescut, a fost necesară ajutorarea lor prin acțiuni speciale. În 1921, F. Nansen a creat pașaportul Societății Națiunilor („pașaportul Nansen”) care să le permită r. să se deplaseze liber dincolo de granițe. În acea vreme, statutul de r. era acordat numai celor care au fost siliți să-și părăsească patria împotriva voinței lor și își căutau azil în altă țară. În 1938, definiția a fost lărgită incluzând și teama de persecuții din cauza originii etnice, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup sau opiniilor politice. Ulterior, apărând și alte criterii, în categoria r. au fost și cei nevoiți să-și părăsească căminul în propria țară (cum s-a întâmplat cu numeroase familii de români care au părăsit Transilvania de NV ocupată vremelnic de unguri, după Dictatul de la Viena). Statutul de r. încetează când emigrantul se stabilește în altă parte sau se întoarce acasă. În prezent cei mai mulți r. (peste 5 mil.) sunt în Africa, dar conflictele din fosta Iugoslavie și din alte locuri din Europa de după Războiul rece au dus și ele la creșterea numărului de r. ◊ R. politic = persoană care cere azil politic în altă țară. În 1950 a fost creat Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite în cadrul O.N.U. cu obiectivul de a realiza protecția refugiaților politici, iar în 1951 O.N.U. a definit clar statutul de r. într-o convenție semnată de membrii ei. Potrivit acesteia r. din cauze politice nu pot fi repatriați cu forța.