RITM (< fr. rythme < lat. lit. rhytmus < gr; rhytmus, mișcare regulată) Succesiunea regulată a silabelor accentuate și neaccentuate dintr-un vers, unitatea ritmică rămînînd silaba. Ritmul, socotit principiu organizator al versului, rezultă din coincidența accentelor tonice ale cuvintelor dintr-un vers cu accentele ritmice. El este caracteristic nu numai poeziei, ci și prozei, căci se poate vorbi și de o proză ritmică, ca aceea a lui A. Russo, N. Bălcescu, Al. Odobescu, B.Șt. Delavrancea ș.a. După unitățile metrice cele mai des folosite în poezia noastră – troheul, iambul și amfibrahul – ritmul este trohaic, iambic, amfibrahic. Ex. Ritm trohaic: Mult mi-e – dor și – mult mi-e – sete Să văd – frunză-n – codru – verde... (Poezie populară) Ex. Ritm iambic: A fost – oda – tă ca-n – povești A fost – ca nici o – dată... (M. EMINESCU, Luceafărul) Ex. Ritm amfibrahic: Aduceți – copiii – aici ca – să știe - Să știe – ce-i ura – și sfînta – mînie -- (MARIA BANUȘ, Slavă eroilor Doftanei) Mai există în poezie și alte ritmuri: dactilic și anapestic, în versuri alcătuite din picioare metrice trisilabice. Ex. Ritm dactilic: Zise iar – ei chico – tiră vîr-tos și gro-zav răsu-nă... (HOMER, Iliada) Ex. Ritm anapestic: Pe-o căra-re umbri-tă zăcea O sărma-nă garoa-fă pierdu-tă... Particularitățile de cadență și armonie ale fiecărui ritm se potrivesc cu natura și tonalitățile sentimentelor exprimate. Ritmul trohaic, un ritm vioi, este potrivit pentru poeziile cu desfășurare grăbită a emoțiilor (cîntecele, doinele, odele, satirele etc.), cel iambic, prin nota lui gravă, cu sentimentele adînci, tulburătoare din elegii și meditații, iar cel amfibrahic este adecvat poeziilor și poemelor cu conținut narativ, de legendă, de evocare sau visare.