ROCOCÓ (< fr.) adj. Stil ~ = (și subst.) stil în arta europeană a sec. 18, urmând barocului și precedând stilul neoclasic. Renunțând la ordinele clasice, arhitectura rupe cu tradiția într-o nouă concepție, conform căreia formele diferă de funcție, iar relația dintre interior și exterior nu este obligatorie. Decorația arhitecturală de interior și mobilier capătă o deosebită importanță, odată cu artele minore în general, r. adoptând o ornamentație excesivă cu un repertoriu nou de motive (embleme, atribute de zeități mitologice, imitarea unor elemente naturale ca grotele, stâncile, scoicile). În pictură și sculptură domină subiectele galante, frivole, idila bucolică. Arta r. manifestă o preferință pentru culorile deschise și strălucitoare, pentru liniile ușoare și răsucite, compoziția asimetrică, pitoresc și rafinament. R. a predominat în Franța în prima jumătate a sec. 18, cunoscând câteva faze de dezvoltare (stilurile regență, rocaille, Pompadour) și s-a răspândit și în restul Europei. ♦ P. ext. Demodat și puțin ridicol.