RUMEGA, rumeg, vb. I. 1. Intranz. (Despre animalele rumegătoare) A mesteca a doua oară mîncarea întoarsă din stomac. Se trezea cu mult înaintea zorilor. Asculta un timp cum rumegă boii la cară, apoi îi pătrundeau în auz alte zgomote ale pustiei. SADOVEANU, M. C. 35. Într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci ungurești. REBREANU, I. 10. Cămilele și-au pregătit siesta Și rumegă culcate lîngă cort. TOPÎRCEANU, P. 72. 2. Tranz. A mesteca ceva în gură. Trecură întăi feciorii de împărați, îmbrăcați în zale și în aur, pe cai ce-și rumegau frînele în spume. VISSARION, B. 33. ◊ Fig. Voievodul rămase tăcut, cu o mișcare necontenită a fălcilor, rumegînd în măsele neliniște și mînie. SADOVEANU, F. J. 186. Tolăniți pe lîngă ape, Munții rumegă tăcere. LESNEA, I. 145. ♦ (Depreciativ, despre oameni) A mînca. Nici de la nașu-său nu a mai căpătat ce să rumege... cu ce să-și îndoape foalele. RETEGANUL, P. I 60. 3. Tranz. Fig. A medita pe îndelete asupra unui lucru, a-l examina îndelung, a-l relua mereu în cercetare. Lupu Chirițoiu, care-și rumega aceleași gînduri, se adresă acuma lui Luca cu imputare. REBREANU, R. I 133. L-a lăsat pe Ion să-și rumege bucuria, nedumerirea și teama. POPA, V. 311. Aceste lucruri, pe care Radu le rumegase multă vreme în capul lui... i se păreau foarte limpezi. VLAHUȚĂ, O. A. 114. Vulpoiul, rumegînd în mintea lui alte nezdrăvănii, îl rugă să-i dea voie a se duce mai întîi la o mănăstire. ODOBESCU, S. III 240.