RUMEN², -Ă, rumeni, -e, adj. 1. (Despre obraji sau buze) De o culoare care bate în roșu. Iată ochii negri și obrajii rumeni ca o floare de măr. SADOVEANU, O. I 230. Brațul stîng nălțîndu-l, ea-și aduse mîna Pînă peste-obrajii rumeni și învolți. COȘBUC, P. I 250. Copiii lor... cu obrajii rumeni, aprinși și cu ochii scînteietori. VLAHUȚĂ, O. A. 244. Spune-mi, dalbă copiliță, Cu rumena ta guriță. ALECSANDRI, P. P. 33. ♦ (Despre persoane) Cu fața îmbujorată (din cauza unui aflux de sînge). M-am abătut și eu cîteodată, cu vorbe și șăgi, la fetele rumene. SADOVEANU, E. 120. Rumen de timiditate, El se uită-n jos posac. TOPÎRCEANU, P. 242. Rumenă de bucurie se repede înaintea flăcăului. VLAHUȚĂ, O. A. 351. ◊ Fig. Iată vin pe rînd, păreche și pătrund cole-n poiană Bujorelul falnic, rumen, cu năltuța odoleană. ALECSANDRI, P. III 55. ♦ (Despre fructe și despre unele alimente) Care a căpătat o culoare roșiatică (sub acțiunea soarelui sau a focului); copt bine; rumenit. Un băiat cu șorț alb aleargă cu două franzele rumene și calde. C. PETRESCU, C. V. 119. Apoi colaci învîrtea... Și-n cuptor îi arunca... Rumeni îi scotea și gata. ALECSANDRI, P. P. 390. 2. (În contexte figurate) De un roșu-aprins; trandafiriu. În apus, se vedeau bucăți rumene de cer, ori nouri vineți în care soarele înflăcărat se cufunda. SADOVEANU, O. III 568. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Și-așa-mi vine, uneori, Să zic rumenelor zori Să mai steie ele-n loc. BELDICEANU, P. 108.