RĂCNET, răcnete, s. n. 1. Zbieret, urlet de animal. În liniștea bălții întinse, țipătul singuratic al unei paseri deștepta ca un răcnet singurătățile. SADOVEANU, O. III 659. Se auzeau răcnete ca de urs. RETEGANUL, P. II 7. Oile s-o spăimîntat, Mare răcnet că și-o dat. BIBICESCU, P. P. 252. ◊ Fig. A pornit cu răcnete înalte vîntul. SADOVEANU, P. M. 168. 2. Strigăt, țipăt puternic scos de om. Mulțimea de țărani fu pătrunsă brusc de un fior, parcă răcnetele lui Petre i-ar fi răscolit toate durerile. REBREANU, R. II 96. Nici o mîhnire, nici un răcnet de mînie, nici o tînguire n-au trecut încă prin buzele mele. RUSSO, O. 136. ♦ (De obicei la pl.) Vorbe strigate cu glas puternic; p. ext. zgomot, larmă. Gloata boierilor, îndîrjită, venea cutezătoare, cu răcnete de îndemn. SADOVEANU, O. VII 131. Pocni răcnetul deznădăjduit: fugiți!... vin turcii! GALACTION, O. I 160. – Variantă: (Mold.) răcnit (CREANGĂ, A. 112) s. n.