RĂCORI, răcoresc, vb. IV. Refl. 1. A pierde din căldura inițială, a deveni mai rece; a se răci. A răsturnat pe fund mămăliguța și a pus-o pe poliță sus, ca să se răcorească. SADOVEANU, P. M. 249. Și toarnă el toată apa... pe jăratec, pînă ce stinge focul de tot și se răcorește cuptiorul. CREANGĂ, P. 65. ◊ Fig. Fă-mă lumină de său Și mă pune-n sînul tău. De-i vedea că mă topesc, Suflă să mă răcoresc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ♦ (Impersonal, sau cu subiectul «timpul»,«vremea») A deveni (mai) rece, a avea o temperatură (mai) scăzută. La începutul lui septemvrie au stat ploile și vremea s-a răcorit. SADOVEANU, M. C. 34. S-a răcorit binișor... Ceața s-a lăsat încet-încet peste capetele noastre. CARAGIALE, O. II 178. 2. (Despre ființe) A simți o ușurare, a-și potoli senzația de fierbințeală a corpului (produsă de căldura excesivă a aerului sau de o stare fizică ori psihică neplăcută). Bivolii se răcoreau pe arșiță în mlăștinile sărate ale acestor bălți. VLAHUȚĂ, R. P. 32. A băut la apă pînă s-a răcorit. CREANGĂ, P. 290. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni sau la părți ale corpului) A provoca scăderea temperaturii (potolind senzația de căldură). Se aplecă peste bord și, muindu-și mîna în apa rece, își răcori fruntea și gura uscată. BART, E. 189. Aerul sănătos și rece al dimineții îi mai răcori... ochii lui tulburi și trudiți. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Eu în codru c-alergam Și sub tine m-ascundeam. Cu umbra mă răcoreai. ANT. LIT. POP. I. 160. 3. Fig. A se liniști, a se calma, a se potoli. Mă răcoream de necazul cu care am plecat de la cămătar. C. PETRESCU, A. R. 39. Primarul se răcorise răcnind. REBREANU, R. I 237. Pare că i se răcorea inima, cînd auzea spusele băietului. ISPIRESCU, L. 70. ◊ Tranz. Cu o suflare răcorești suspinu-mi. EMINESCU, O. I 200. Mai vorbește! Mai vorbește! Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcorește! HASDEU, R. V. 61. Lăsați-mă să plîng, ca să-mi mai răcoresc sufletul. ALECSANDRI, T. II 25.