RĂUTATE, (2, 3, 4) răutăți, s. f. (În opoziție cu bunătate) 1. Felul de a fi caracteristic omului rău; înclinare spre a face rău altora. În ochii fratelui meu se aprinse o flacără de răutate. SADOVEANU, O. I 425. Dar-ar domnul s-o pătrunză milostiva-ți bunătate! Dar mi-e teamă că-i e duhul prea cuprins de răutate. DAVILA, V. V. 151. Bunătatea nu are de-a face cu răutatea. CREANGĂ, P. 209. ◊ Loc. adv. Cu răutate = în mod răutăcios; cu ironie veninoasă. Întrebă repede, cu răutate. SADOVEANU, O. VIII 233. Credinciosul împăratului încuind ușa pe din afară, cu răpegiune, le zice cu răutate: las’că v-am găsit eu ac de cojoc. CREANGĂ, P. 251. 2. (Mai ales la pl.) Slăbiciune, păcat, defect. Această dădacă știe să dea în bobi și să caute în cărți, și ea îți cunoaște toate răutățile. SADOVEANU, Z. C. 220. Dar afară de acestea, vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I 134. 3. (Mai ales la pl.) Faptă rea. A venit să mai vadă o dată locul vicleniilor și răutăților lui? SADOVEANU, O. VIII 236. ◊ Capul răutăților v. cap¹ (II). 4. Om rău. Cine să fi venit?... – Ia, niște răutăți... niște jigănii de păgîni. SADOVEANU, O. I 516. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Biata babă, din pricina nurori-sa, slăbise ca sf. Vinere, că răutatea de noră-sa nu-i dădea nici mîncare la vreme. ȘEZ. IV 159. – Pronunțat: ră-u-.