SAT, sate, s. n. 1. Așezare rurală cu case și gospodării locuite în majoritate de țărani. În tot satul numai la casa lui moș Gheorghe se vede lumină. SP. POPESCU, M. G. 23. Tu vei vedea iar satul tău Și casa voastră-n vale, Și biata mamă-ți va ieși Plîngînd în cale. COȘBUC, P. I 77. Nurorile despletite o boceau de vuia satul. CREANGĂ, P. 16. Satul arde și baba se piaptănă, se spune cînd cineva, în împrejurări grave, se preocupă de mărunțișuri. ◊ Expr. Satul lui Cremene = loc fără stăpîn, în care fiecare face ce-i place. Sat fără cîini = loc nepăzit, în care oricine poate să facă orice dorește. Sat fără cîini... Dacă nu eram eu să-i deschid, pleca. BARANGA, I 155. Găsise un sat fără cîni și se primblă fără băț. CREANGĂ, P. 231. 2. (Cu sens colectiv) Locuitorii dintr-un sat (1); sătenii. Se strîngea tot satul. Și Gherlaș, în fața unui public atît de avid de spectacol, își începea scamatoriile. SAHIA, N. 65. Tot satul vorbea în bine de dragostea lui Dinu și a Floricăi. BUJOR, S. 32. Satul, văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. CREANGĂ, P. 329. ◊ Lipitoarea satului = cămătar, exploatator al sătenilor. Gura satului v. gură. ◊ Expr. A se mînia ca văcarul pe sat, se spune celui care se supără pe altul, dar supărarea e în propria lui pagubă. A fi poșta satului = a umbla cu bîrfeli de la unul la altul. A (nu) face sat = a) (uneori urmat de determinări locale) a (nu) sta mult într-un loc. Încalecă, du-te, Sat nu face. PANN, P. V. II 47; b) a (nu) se împăca, a (nu) se înțelege (cu... ). ♦ Țărănimea (cu specificul ei de viață economică și culturală). Legătura între sat și oraș. – Pl. și: (neobișnuit) saturi (KOGĂLNICEANU, S. 116).