SEAMĂ, (2, rar) semi, s. f. (Și în forma samă) 1. (În locuțiuni și expresii; exprimă ideea de calcul mintal, judecată, constatare, observație) De bună seamă = desigur, fără îndoială, fără doar și poate. Deodată, în liniștea adîncă, porni din cîmpie un glas limpede. Cînta de bună samă vreo fată care se întorcea întîrziată în sat. SADOVEANU, O. I 107. Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. Mai cu seamă = mai ales, îndeosebi, în special. Mai cu seamă oamenii de astăzi nu mai seamănă cu cei și cele din tinerețea mea. GALACTION, O. I 64. Discută împreună mai cu seamă de afaceri. REBREANU, R. I 58. Vinațele, cafeaua, pînea și pelinul mai cu seamă, fără care nu este zi-întîi-mai! RUSSO, S. 103. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe, a se dumeri, v. da³ (I 16). A lua seama (sau, mai rar, seamă) = a) a se gîndi, a reflecta adînc, a chibzui, a fi atent la ceva. O, Despot, dar ia seama, ia seama la furtună! ALECSANDRI, T. II 157. Să fi luat seama bine Cu cine te împreuni Și cu cine te cununi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a observa îndeaproape pe cineva, a urmări; a supraveghea. Îi luam seama lui Oance și mi se părea că și el mi-o lua mie. GALACTION, O. I 66; c) a observa ceva, a remarca. Uite, zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa Și ce fată frumușică Are mama. COȘBUC, P. I 103. O ciută mioară... Iarbă nu păștea, Nici apă nu bea... Nimeni seamă-i lua, Afară d-un cerb, D-un cerb tretior, Al ei frățior. TEODORESCU, P. P. 59; d) a înțelege, a se lămuri. Romînii încă nu au luat bine sama ce au vrut să zică cînd au vestit și descoperit că Ardealul, în veacul trecut, au restaurat limba. RUSSO, S. 64. A-și lua seama (sau de seamă) = a se răzgîndi. Un moment se gîndi să cumpere și îndată-și luă de seamă. VLAHUȚĂ, la TDRG. A băga de seamă sau (rar) a băga seama că... v. băga (II 7). 2. Socoteală, cont. Socotelile sau semile mănăstirilor închinate... dovedesc cu prisos că într-astfel s-a urmat atunci, pe cînd clauzele donatorilor erau încă respectate. ODOBESCU, S. II 47. ◊ Expr. A ști seama = a cunoaște situația unui lucru (sub raport numeric, statistic); a ști rostul. Mămuca știe sama ouălor, caută găinile în fiecare dimineață. SADOVEANU, O. VIII 140. Popa Stoica din Fărcași... Știe seama oștilor, Cred și pe-a războaielor. ODOBESCU, S. II 427. A da seamă v. da³ (I 16). (Învechit) A cere (cuiva) seamă v. cere (4). 3. (În locuțiuni și expresii; exprimă ideea de folos, interes, grijă, sarcină) Pe seama (cuiva) = a) în folosul sau în interesul (cuiva), pentru (cineva). O, n-ai putea să-mi spui, Minune de copilă dalbă, Pe seama cui speli pînza albă? IOSIF, T. 65. Ești un nemernic Cînd n-ai un țel hotărîtor. Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni, Te lupți pe seama tuturor. COȘBUC, P. I 194. Comisionarul unui turc din Vidin... pe seama căruia strîngea zaherea de prin satele vecine. GHICA, S. A. 31; b) în sarcina (cuiva), asupra (cuiva). Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită... rușinea va rămînea numai pe seama mea, căci este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10. Pe seamă = în proprietate sau în folosință personală; propriu. Se hotărî să-și deschiză prăvălie pe seamă. VLAHUȚĂ, O. A. 207. A lăsa pe (sau în) seama cuiva sau a da pe (sau în) seamă (sau în seama cuiva) = a da (sau a lăsa) în grija, în paza, în posesia cuiva, v. lăsa (4). Vodă... cheamă pe un edecliu și-i dă pe Niculaie în seamă, să-l ducă în munte. GHICA, S. A. 33. A lua (pe cineva) pe seamă = a lua (pe cineva) în grija și pe răspunderea sa; a apăra, a ocroti (pe cineva). Lasă-n urmă-ți teamă, Că te iau pe seamă Istor brațe groase, Groase și vînoase... Istui păloșel Cu buza de-oțel. ALECSANDRI, P. P. 64. A lua seama (de cineva) = a se ocupa, a se îngriji, a avea grijă (de cineva). O rugă... să ia seama de fetițe. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. A ține seama (sau, mai rar, seamă) de cineva (sau de ceva) = a lua în considerație, a avea în vedere. Voia tînărul să nu ție seama și totuși stătuse pe ghimpi la masă. REBREANU, R. I 90. 4. Însemnătate, importanță; vază, faimă, trecere. Supărară mai bine de trei sute de ani pe împărații romani de seama lui Aurelian, lui Teodosie, lui Justinian. ODOBESCU, S. III 108. ◊ Loc. adj. De seamă = important, însemnat; cu trecere. Cînd se va libera sergent-major, se va ruga în genunchi de toți superiorii și de toți oamenii de seamă din Romanați să-i deschidă o portiță în școala militară. GALACTION, O. I 129. Unde-i norocul s-o ia un fecior așa de seamă. REBREANU, I 86. Să-ți cheltuiești puterea celui mai de seamă dar, Ca să-i faci mai răi pe oameni și mai sceptici și mai triști?... Asta vi-i chemarea sfîntă de profeți și de artiști? VLAHUȚĂ, O. A. I 65. ◊ Expr. A băga (sau a lua) pe cineva (sau ceva) în seamă v. băga (II 7). 5. Fel, gen, soi. Ba eu nu m-oi mărita, Pînă nu te-i însura, Să văd pe cine-i lua. De-i lua de seama mea, Tot să poți trăi cu ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. Te cunoști de pe năframă, Că ești de-a maică-ta seamă. id. ib. 249. ◊ Expr. De-o seamă cu cineva sau de seama cuiva = la fel cu cineva, în aceeași situație, stare, categorie socială cu cineva, de aceeași vîrstă cu cineva. Avea un fecior... Era de-o seamă cu Oleana și, mici copii, se jucaseră împreună. GALACTION, O. I 68. Nu mai știa încotro să meargă, pentru că îmblase pretutindine pe unde știa că sînt fete de sama lui. SBIERA, P. 216. Tu n-ai tată, eu n-am mamă, Amîndoi sîntem de-o seamă. ALECSANDRI, P. P. 242. 6. Rost, rînduială. Săreau în două picioare, nechezînd speriați... «Dar ce, măre, să mai fie și asta?» strigau unii din drumeții nencercați la seama cailor. ODOBESCU, S. I 162. ◊ Expr. A ști seama (la ceva) = a cunoaște rîndul sau rostul unui lucru, al unei îndeletniciri; a avea experiența unui lucru. Miclăuș, cîne-nvățat, Știa seama la vînat. ODOBESCU, S. III 183. A ști de seama cuiva = a avea știri despre cineva; a avea cunoștință de soarta cuiva. Îi mai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei și fiu-său îi răspunse că nu știe de seama lui nimic. ISPIRESCU, L. 57. A-i face (cuiva) seama = a omorî, a ucide (pe cineva). A-și face (singur) seama (sau, mai rar, seamă) = a se sinucide. Se mîhni pînă în adîncul sufletului și, după ce văzu că nu mai este mîntuire pentru bărbatul său, se duse și ea de-și făcu seamă singură. ISPIRESCU, U. 77. 7. (Învechit și popular, precedat de art. nehot.) Număr, cantitate (nedeterminată); cîțiva. O samă se cățăraseră și pe zidul de împrejmuire al mănăstirii, ca să vadă trecînd alaiul. SADOVEANU, Z. C. 214. Sigismund trimise pe mireasa sa la Gherla și grăbi a porni o seamă de oștiri, ce avea gata, în Țara Romînească. BĂLCESCU, O. I 196. O samă de învățați a Ardealului apără limba născută din sisteme ca limba ardelenească. RUSSO, S. 80. ◊ Loc. adj. și adv. Fără număr și fără seamă = în număr mare; mulțime, puzderie. În cîțiva ani, oi avea... fără număr și fără samă. SBIERA, P. 250. Peste seamă = peste măsură, foarte. Tăcerea... îi plictisise peste seamă. VORNIC, P. 127. Vitoria și Gheorghiță au intrat într-o odăiță peste samă de caldă. SADOVEANU, B. 120. ♦ (În legătură cu noțiuni temporale) Interval, bucată. Așa trăia biata mă-sa de o seamă de vreme. VLAHUȚĂ, O. A. 98. – Variantă: (regional) samă s. f.