seca (-c, at), vb. – A secera, a tăia. Lat. sĕcāre (Candrea, GS, VI, 325; cf. REW 7764). S-a confundat aproape total cu seca „a usca”, atît datorită omonimiei cît și sensului destul de asemănător; este posibil să-l mai găsim în expresii ca „mă seacă la ficat, la stomac”. – Der. secătui, vb. (a defrișa, a despăduri), contaminare a lui secătui „a epuiza” cu a seca „a tăia”; secătură, s. f. (runc, teren defrișat), utilizat mai ales ca toponim (Buescu, Un nouveau toponyme latin du défrichement en Roumanie, în Actes IV Congrès Sc. onomast., Upsala 1952, p. 203-4); secator, s. n., din fr. sécateur; secantă, s. f., din fr. sécante; sector, s. n., din fr. secteur; secți(un)e, s. f., din fr. section; secționa, vb., din fr. sectionner.