SEMNIFICAȚIE. Subst. Semnificație, sens, înțeles, comprehensiune (livr.), semantism, conținut semantic, conținut, valoare, însemnătate, informație, denotație (lingv.); accepție; cuprins, substanță (fig.), esență, tîlc (pop.), rost, noimă, miez (fig.); conotație, nuanță, subînțeles. Sens principal; sens secundar; sens propriu; sens figurat, sens metaforic; sens uzual; sens ocazional, sens contextual; sens lexical; sens gramatical. Monosemie; polisemie, polisemantism. Sinonim; sinonimie, sinonimitate (rar). Antonim; antonimie. Omonim; omonimie. Paronim; paronimie. Semantică, semantism; semasiologie; onomasiologie; etimologie. Semantician, semasiolog; onomasiolog; etimolog, etimologist. Dicționar explicativ. Adj. Semnificativ, cu sens, plin de sens (de înțeles, de semnificație), cu înțeles, cu conținut, informațional, informativ; cu rost, cu tîlc, cu miez (fig.), miezos (fig.). Conceptual, ideatic, denotativ; conotativ. Monosemantic; polisemantic, polisemie. Sinonim, sinonimic. Antonim, antonimic. Omonim, omonimic. Semantic, semasiologic; onomasiologic; etimologic. Vb. A avea (un) sens, a semnifica, a avea înțelesul de..., a însemna, a denota, a marca, a exprima, a arăta, a semnala. A explica, a interpreta, a tălmăci, a tîlcui (pop.). A(-și) schimba (a-și modifica) sensul; a(-și) lărgi sensul; a-și restrînge sensul. A nu avea (nici un) sens, a fi fără sens. Adv. Cu sens, cu înțeles, cu tîlc. V. cuvînt, limbă, semn.