SILUETĂ, siluete, s. f. 1. Imagine a unei ființe sau a unui obiect, proiectată ca o umbră pe un fond mai luminos. În ușa bucătăriei, siluetă neagră cu fustele ei lungi, stătea, cu brațele încrucișate, bucătăreasa... Nu i se putea vedea fața. Era doar o siluetă neagră în ușa luminată. DUMITRIU, N. 53. După ce Hăsmașul Mare dispare în urmă, spre miazănoapte, nu trece multă vreme și alți munți își fac apariția în față, profilîndu-și siluetele pe cerul limpede dinspre miazăzi. BOGZA, C. O. 160. Tînărul, de cînd plecase conductorul, se uita pe fereastra vagonului în care apăruse silueta capitalei. REBREANU, R. I 13. ◊ Loc. adv. (Rar) În siluete = văzîndu-li-se numai contururile. Valuri de lumină lin se cern – Cînd pentr-o clipă în fundul văii Sub conul de lumină Patrula-n siluete negre Apare. CAMIL PETRESCU, V. 44. ♦ Chip șters și întunecat, care nu poate fi distins în amănunte. Din întuneric s-au apropiat două siluete. SAHIA, N. 45. ♦ Talie zveltă și bine proporționată; făptură. Se hrănea cu un castron de iaurt, toată ziua, și cu verdețuri. – Păstrează silueta! îți spunea ea distinsă și cochetă. PAS, Z. I 90. Priveam silueta elegantă a fetei. SADOVEANU, P. S. 240. Este o doamnă tînără de tot, cu silueta subțire și fină. SAHIA, U.R.S.S. 6. ◊ Expr. (Familiar) A face siluetă = a deveni zvelt, a slăbi. 2. Desen unicolor, mai ales negru, lucrat în creion ori în tuș sau decupat din hîrtie, pînză, placaj etc., reprezentînd conturul unui lucru pe un fond de altă culoare.