SMÎRC, smîrcuri, s. n. 1. Loc mocirlos, adesea acoperit cu vegetație (v. mlaștină); ochi de apă pe un teren mlăștinos. S-au uscat smîrcurile. Sîngeră boturile vitelor căutînd rădăcini. STANCU, D. 99. Solul argilos împiedică scurgerea apelor și cînd ploile sînt mari, tot ținutul e un smîrc. CĂLINESCU, I. C. 5. Un pîlc de nagîți se ridică de pe marginea unui smîrc. SADOVEANU, O. IV 490. ♦ (Mai ales la pl.) Băltoacă rămasă în urma ploilor. Ploaia nu mai contenea... Prin smîrcurile mocirloase ale ulițelor pustii și fără felinare, mergeau încet, trudiți. VLAHUȚĂ, O. A. 136. ♦ (La pl., în basme) Loc depărtat, pustiu și primejdios (de unde își trage marea izvoarele). Fetelor le dăduse prin gînd cam ce fel de vînt adusese pe voinicii noștri spre ele din așa smîrcuri depărtate. POPESCU, B. III 8. ◊ (Precizat prin «de mare», «al mărilșor») Văd cuiburi de pajuri măiestre Și roibii cei fără căpestre Din smîrcuri de mări. COȘBUC, P. II 21. După o călătorie de cîteva săptămîni, ajunseră la smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 24. 2. (Regional) Unealtă primitivă făcută din curcubetă uscată, care servește pentru a scoate lichidul dintr-un butoi. V. tragă, tîlv, tidvă. ♦ Pompă pentru a scoate apă din fîntînă.