STRICĂCIUNE, stricăciuni, s. f. 1. Faptul de a (se) strica (v. defectare, deteriorare); ceea ce este deteriorat; pagubă cauzată de o deteriorare. Comandantul stătuse la îndoială dacă să-și urmeze drumul sau să vie după noi, bănuind că avem vreo stricăciune la mașină. BART, S. M. 20. Dar pînă atunci a venit și veste de la Broșteni despre stricăciunea ce făcusem, și bunicul, fără vorbă, a mulțumit pe Irinuca cu patru galbeni. CREANGĂ, A. 32. Domnitorul a trămis acolo ca ispravnic, spre a drege și a întări stricăciunea, împreună cu meșteri, pe... Dona Pepano. ODOBESCU, S. II 511. ♦ Vătămare. Mirele... s-a întors la gazda lui fără nici o stricăciune. SADOVEANU, Z. C. 344. Îl doare capul! La cap e stricăciunea. DELAVRANCEA, O. II 57. 2. Depravare, corupție. Dar, domnule (se scandaliză el), ce stricăciune, ce lipsă de creștere. CĂLINESCU, E. O. II 77. Simțea că se duce cu ele tot întunericul de pe mintea lui, toată stricăciunea ce se depusese în anii din urmă peste inima lui bună, peste iubirea și castitatea copilăriei lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 22.