SUBSTANȚĂ, substanțe, s. f. 1. Corp omogen considerat din punctul de vedere al compoziției sale, compus din molecule formate din aceleași elemente și avînd aceeași structură chimică; materie. Cu toată sensibilitatea foarte mare a celulei nervoase față de substanțele toxice, ea prezintă o mare rezistență. MARINESCU, P. A. 57. În atmosfera grea de mirosul substanțelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure, roșie, galbănă și somnoroasă. EMINESCU, N. 52. ◊ Fig. Numai acela care imită pe strămoși, creînd mai departe, cum au făcut și ei, în loc de a-i copia – numai acela se poate folosi cu adevărat de istorie, transformînd-o în substanță vie, în factor de progres. IBRĂILEANU, SP. CR. 191. 2. (În filozofia premarxistă) Baza invariabilă a tot ce există, în opoziție cu proprietățile variabile ale diferitelor lucruri; esență. 3. Partea esențială, principală, constitutivă a unui lucru. ◊ Loc. adv. În substanță = pe scurt, în rezumat; în fond. De s-ar pleca asupră-mi amorul să mi-l dea! – Și va să zică vorba de amor era-n substanță, De te-nțeleg, Romeo? MACEDONSKI, O. II 91.