SUFLU, sufluri, s. n. 1. Respirație, răsuflare. Mă mîngăie-a ta aripă și suflul tău ușor. NEGRUZZI, S. II 66. Cu suflu te suflu. ȘEZ. V 143. ◊ Fig. Țara adormită de-un mileniu De suflul blestemat al unui geniu. CAMIL PETRESCU, V. 69. ♦ Nume generic dat sunetelor care se produc în aparatul respirator sau în aparatul circulator (asemănător cu zgomotul făcut de o coloană de aer sau de lichid împinsă cu forța într-un canal îngust). ♦ Capacitate respiratorie mare; p. ext. rezistență fizică. 2. Adiere, boare. Frunzele gemeau la suflul melancolic a vîntului. NEGRUZZI, S. I 236. ◊ Fig. Peste amîndoi parcă trece un suflu de nebunie concentrată. CAMIL PETRESCU, T. II 275. Un suflu de durere îi cuprinse inima. BART, E. 384. Din poema lui «Savonarola», alăturea cu vederi înalte, iese un suflu de intoleranță, de sectarism, de renunțare. GHEREA, ST. CR. I 175. 3. Fig. Avînt, elan. Suflul înnoitor, care străbate șantierul, se revarsă și în conștiința oamenilor. V. ROM. martie 1954, 318. Lui Nicolae Bălcescu i s-a atribuit «Cîntarea Romîniei», operă de mare suflu poetic. SADOVEANU, E. 53. 4. Aerul deplasat cu violență de explozia unei bombe; curent de gaze în expansiune provocat de o explozie.