SUFOCA, sufoc, vb. I. Refl. A avea respirația oprită, a se înăbuși (din lipsă de aer). Eleonora, a cărei răsuflare nu se aude... poate că s-a sufocat în pernă. DUMITRIU, B. F. 150. ◊ Fig. Pușkin, în această atmosferă [de la curtea țarului], se sufoca. STANCU, U.R.S.S. 145. Ei bine, m-aș sufoca dacă nu ți-aș spune. SEBASTIAN, T. 61. ◊ Tranz. Trebuie să te dezbraci măcar, că te sufocă hainele! CĂLINESCU, E. O. II 158. O emoție distrugătoare îi încleșta fălcile, bătăile inimii îl sufocau. VLAHUȚĂ, O. A. 118. (Fig.) Ea se opri brusc, speriată. Nu putea să lege nici un cuvînt. Emoția o sufoca. BART, E. 186.