SUGE, sug, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. (Despre copii și despre puii mamiferelor) A trage cu gura sau cu botul laptele din sîn, din țîță. Mulgeți numai cît ne trebuie... și lăsați mieii să sugă. GALACTION, O. I 66. Radă, fă, s-alergi degrabă Că-n șopron vițelul suge. COȘBUC, P. I 95. N-am perit cînd am supt țiță, Dar acum că am drăguță. HODOȘ, P. P. 110. ◊ Fig. Ș-are frați de cruce șapte, Care-au supt sînge cu lapte, Și nu-i pasă de nimic, Andrii-Popa cel voinic! ALECSANDRI, P. A. 47. ◊ Expr. A suge (ceva) împreună (sau o dată cu) laptele mamei = a dobîndi (o deprindere) din cea mai fragedă copilărie. A suge la două oi v. oaie. A-și suge de sub unghii = a fi foarte zgîrcit. 2. A sorbi, a absorbi (un lichid, un suc, o esență). Albina dacă suge nectarul din potire Și dacă sparg sobolii sub scoarță drumuri oarbe, E pentru a răspunde îndemnului... DEȘLIU, G. 51. Împărăteasa... atinse cu buza ei seacă lacrima cea răce și o supse în adîncul sufletului său. EMINESCU, N. 4. ◊ Fig. Motorul supsese cu lăcomie pînă și ultima picătură de motorină. MIHALE, O. 93. Îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă Și sucul cel mai dulce pămîntului i-l sug. EMINESCU, O. I 59. ◊ (Complementul indică obiectul care conține sucul) O bătu gîndurile să sugă acel os, ca să știe și ea gustul bucatelor. ISPIRESCU, L. 381. (Fig.) Suge cu sete o țigară. STANCU, D. 246. (Intranz.) Prezidentul supse zdravăn din țigară și-i răspunse plictisit. VORNIC, P. 142. Buzele late ale lui Ahile începură să tremure nervos pe cînd sugeau cu lăcomie dintr-o țigară turcească. BART, E. 342. ♦ A frămînta în gură (amestecînd cu salivă) pentru a dizolva și a mînca. După aceea se așeză să aștepte, sugînd bucata de zahăr, fără grabă. C. PETRESCU, C. V. 130. ♦ (Despre lichide) A absorbi, a trage la adînc. Apoi [valul] te suge în adîncuri de ți se urcă inima în gît. DUMITRIU, P. F. 21. ♦ A aspira. [Scorpia] tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa și pe bietul George. ISPIRESCU, L. 138. 3. A goli conținutul unui vas, a bea (în special o băutură alcoolică). Era un bețiv fără pereche, în stare să sugă o vadră de spirt fără măcar să clipească. REBREANU, I. 34. Setilă dînd fundurile afară la cîte o bute, horp! ți-o sugea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, P. 261. Apostolul sugînd un pahar, strigă că încă de la nunta din Cana nu băuse așa vin minunat. NEGRUZZI, S. I 82. ♦ A avea obiceiul să bea, a fi bețiv. Finul nu s-a dat în laturi, căci să sugă-i cam plăcea. La TDRG. 4. (Subiectul este un corp poros) A absorbi lichide. Buretele suge apa. ◊ (Subiectul devine instrumentul acțiunii) S-a încovoiat înspăimîntat... fără nevoia de a mai suge cu tamponul semnătura. SAHIA, N. 72. 5. Fig. A stoarce (de avere, de putere, de vlagă); a slei. Domnii Fanarului sugeau poporul, ca să se îmbogățească în scurtă vreme. La CADE. ◊ Expr. A suge (pe cineva) pînă la măduvă = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l sărăci. A suge sîngele cuiva (sau din cineva) = a chinui, a oprima, a asupri; a exploata. Uite că ciocoiu moare! – Las’ să moară ca un cîine, C-a supt sîngele din mine. ANT. LIT. POP. I 70. A suge mîzga din cineva v. mîzgă. ♦ Refl. (Despre ființe) A slăbi foarte mult, a fi tras la față. – Forme gramaticale: perf. s. supsei, part. supt.