súrlă f., pl. e (turc. súrna, pop. zurna, fluĭer cu sunet ascuțit, ngr. súrla și zurnás, oboĭ, alb. zúrnă, flaut, zurná, nas lung și supțire, vsl. surŭna, fluĭer, bg. sîrb. surla, zurla, fluĭer, rit, ceh. surma, fluĭer. E rudă cu ^țîrîĭ, țurloĭ, jirloĭ ș. a. V. sorliță). Vechĭ. Un fel de flaut ostășesc terminat cu o deschizătură conică: îl întîmpinară cu buciume, tobe și surle. Azĭ. Nord (zurnă). Rit (V. teflu, zotcă, trompă, hurtum). Colibă conică saŭ alt-fel orĭ chear numaĭ îngrăditură de stuf (în care ciobaniĭ ferb urda).