SUSPENSIE s. f. (cf. fr. suspension, lat. suspensio, -onis): întrerupere voită a șirului gândirii, a comunicării, când restul poate și este preferabil să fie subînțeles sau când vorbitorul caută anumite cuvinte, pentru că nu-i convine să-și îmbrace gândurile în cuvintele pe care le are în minte în acel moment. Ea este marcată cu ajutorul punctelor de s. (v. puncte de suspensie). Astfel: „Am înțeles, zic, du-te și n-ai grijă: aibi curaj!... cu metodele moderne...” (I. L. Caragiale); „Dai cartea asta, căpitane Cozmuță. Dacă este vreo pricină de împotrivire... – Nu poate fi nici o împotrivire, măria-ta” (M. Sadoveanu); „Ai făcut bine că i-ai tăiat; pentru că...” (C. Negruzzi): „M-a trimis tata-mare să-mi dai... să-mi dai... – Bani ai ori să... – Am, uite-i” (L. Rebreanu).